Cand ma gandesc la cat de repede trece timpul, si in loc sa ne bucuram de ceea ce ne ofera fiecare zi, il pierdem cu lucruri nesemnificative. Chiar si asa, de ceva zile ma incearca o depresie, fara a avea macar vreun fundament pe care sa se bazeze. Dar nu vrea sa plece deloc :))Cica ar fi normal, astenia de primavara isi face simtita prezenta nestanjenita.
Dar ma incearca un dor de vremurile de demult, de copilaria mea , cand era suficient sa cer ceva, si primeam imediat. Nu exista nimic care sa ma poata atinge, mami si tati erau mereu acolo, gata sa rezolve tot. Ulterior, pusa fata in fata cu realitatea, mi se pare extraordinar de greu, pe masura ce inaintez. Cel putin momentan, eu nu m-as vedea capabila sa fiu stalpul unei familii, cu atat mai mult sa fiu responsabila de educatia unui copil. NU. Si cum sa fiu, cand eu inca sunt un copil :)). Totusi, prefer sa cred ca este doar teama, si ca va disparea, la un moment dat. Si am incredere ca EL va fi mereu langa mine sa ma sprijine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu